Demagogie si populism

In sens generic, prin „demagog” se intelege o persoana care apeleaza la promisiuni mincinoase si fraze bombastice pentru a-si crea popularitate.
Termenul „demagogie” (provenit din limba greaca, demos insemnand „popor” si agogos - „care conduce”) se refera la o strategie politica pentru castigarea si mentinerea puterii politice care speculeaza temerile si asteptarile publicului, utilizand tehnici de retorica si propaganda menite sa ii sporeasca popularitatea, apeland la teme nationaliste sau populiste.
Umoristul si criticul american Henry Louis Mencken (1880 – 1956) a definit demagogul drept „persoana care predica doctrine despre care stie ca nu sunt adevarate, unor oameni pe care ii considera idioti”. Desi aceasta definitie pune accent pe utilizarea minciunii, demagogii experimentati se limiteaza de cele mai multe ori sa puna in continutul discursului anumite accente care vor determina un ascultator neavizat sa traga o concluzie care sa ii satisfaca asteptarile, bazata nu pe realitate, ci pe ceea ce ar dori sa auda.
Demagogii pot apela la erori logice, desi persuasiunea face apel frecvent la sentimente si mai putin la ratiune. Cel mai adesea demagogii apeleaza la jumatati de adevaruri, omisiuni sau distorsionari ale unui mesaj, cu scopul de a obtine avantaje politice.
Referindu-se la unul dintre liderii cei mai populisti ai secolului XX, Adolf Hitler, generalul Erich Ludendorff, unul din sustinatorii initiali ai acestuia, avea sa ii marturiseasca presedintelui Germaniei, Paul von Hindenburg, la auzul vestii ca l-a desemnat pe Hitler in importanta pozitie in stat: „Numindu-l pe Hitler Cancelar al Reichului, ati incredintat Patria noastra sacra unuia din cei mai mari demagogi ai tuturor timpurilor. Profetesc faptul ca acest om rau va impinge Reichul nostru in abis si va provoca un rau nemasurabil natiunii noastre. Generatiile viitoare vor blestema deasupra mormantului dumneavoastra pentru aceasta actiune”.
Intr-adevar, Hitler va deveni un maestru al demagogiei, apeland, pentru a-si consolida puterea, la prejudecatile etnice si nationale ale poporului german, cautand permanent „tapi ispasitori” si neezitand sa foloseasca mijloace de intimidare pentru a genera teama adversarilor politici.
Demagogii utilizeaza numeroase metode pentru castigarea increderii publicului tinta.
O tipologie frecvent citata a acestora face distinctie intre metode care nu implica „violarea logicii” si metode care implica „violarea” logicii. Din prima categorie fac parte urmatoarele metode:
1. „Mere si portocale” – amestecul unor elemente care nu pot fi comparate. Spre exemplu, „guvernul nostru a crescut cheltuielile sociale cu 10 miliarde lei, in timp de guvernul anterior a suplimentat aceste cheltuieli cu doar 0,5%”. Evident, a doua referire induce impresia de mai putin, dar nu putem fi siguri ca asa stau lucrurile decat daca am detine informatii privind suma care se ascunde in spatele procentului.
2. „Jumatatea de adevar” – enunturi care sunt adevarate doar intr-un sens strict, dar incadrate in context isi pierd valabilitatea. Spre exemplu, „opozitia ne acuza ca am diminuat cheltuielile alocate educatiei, dar in ultimii 3 ani guvernul nostru a crescut aceste cheltuieli cu 5 miliarde lei”, fara a se mentiona ca, datorita inflatiei, sumele alocate in realitate sunt mai mici decat in urma cu 3 ani.
3. „Falsa autoritate” – apelul la autoritatea recunoscuta a unei persoane dar intr-un domeniu in care expertiza acesteia este minima sau nula. Spre exemplu, „profesorul a citit cartea mea si a apreciat-o in mod deosebit”, fara a se mentiona ca este vorba de profesorul de chimie care a citit o carte de politologie.
In categoria metodelor care implica „violarea” logicii sunt incluse:
1. „Falsa dilema” – inducerea ideii ca sunt posibile doar doua opinii cu privire la un anumit subiect. Spre exemplu, „A nu este cu noi, de aceea este impotriva noastra”, ignorandu-se posibilitatea unei pozitii neutre sau divergente.
2. „Demonizarea” – identificarea adversarului ca o amenintare majora. Adesea aceasta metoda presupune fabricarea de „tapi ispasitori”, pentru a-i invinui pe altii de fapte pentru care nu sunt responsabili. La acest rezultat se poate ajunge inclusiv prin apelul la termeni vagi pentru a desemna opozitia si apoi la stereotipizarea acesteia.
3. „Sperietoarea” – caracterizarea eronata a pozitiei adversarului, urmata de elaborarea de argumente impotriva pozitiei atribuita premeditat eronat acesteia.
4. „Intrebarea prefabricata” – lansarea unei intrebari care implica o activitate, o pozitie etc. pe care adversarul nu a desfasurat-o sau exprimat-o niciodata. Spre exemplu, „Cand veti inceta sa mai dati mita?”.