Lectie de psihologie politica

Populismul sau cum v-ati lasat manipulati ca la carte!

In sens general, o persoana descrisa prin adjectivul „populist” (din francezul populiste) urmareste sa castige popularitate, sa-si atraga adepti prin mijloace „ieftine”, prin promisiuni fara temei. Un politician poate fi inclus in categoria populistilor daca indeplineste trei conditii: discursul demagogic, carisma si o calitate definita generic prin sintagma „priza la public”.
Sociologul olandez René Cuperus, il defineste astfel „populismul e o formula ideologica prezentand poporul ca o entitate omogena care se confrunta cu o «elita tehnocrata» corupta care a tradat interesul majoritatii”.
Poate fi asociat populismul cu o anumita orientare politica? In ultimele decenii, liderii unor miscari populiste din intreaga lume au pretins ca se situeaza atat la dreapta, cat si la stanga esicherului politic, dar au existat si populisti care au sustinut ca nu sunt nici de stanga, nici de dreapta, nici de centru.
Si atunci se pot identifica unele trasaturi comune ale conducatorilor populisti? In prefata uneia din cele mai documentate lucrari de limba franceza dedicate populismului, tradusa recent in limba romana, se ofera urmatorul raspuns la aceasta intrebare (Hermet Guy, Sociologia populismului, Editura Artemis, Bucureşti, 2007, p. 1): „Daca ceva ii uneste pe populistii din toate tarile, acesta este discursul lor anti-sistem. Asa au inceput toti: contestand sistemul politic sau social, structurile economice dominante, institutiile politice, culturale sau religioase. Absolut toti au folosit slabiciunile sau viciile lor de functionare, au exploatat nemultumirea legitima a cetatenilor pentru a penetra in sistem, pentru A-L PRELUA SI A-L FOLOSI IN INTERES PROPRIU”.
Liderii miscarilor populiste s-au angajat, fara exceptie, cand vor ajunge la putere, sa inlature elitele „corupte”, sa „lupte” pentru cei saraci si sa aduca oamenii in primul plan. Populismul incorporeaza politici impotriva regimului si adesea include, in special in zona de extrema dreapta, conceptii nationaliste, rasiste sau elemente de fundamentalism religios. Adesea conducatorii populisti utilizeaza o retorica specifica, pretinzand ca reprezinta majoritatea cetatenilor („poporul-natiune”). Frecvent ei se adreseaza insa si locuitorilor unei anumite regiuni sau unei clase sociale specifice, cum ar fi fermierii, clasa de mijloc, sau generic, „saracilor” (poporul-plebe”).
Desi aducator de rezultate politice masurabile, populismul nu constituie o calitate pe care politicienii se grabesc sa si-o atribuie. Dimpotriva. Cu foarte putine exceptii, cum ar fi primul presedinte al Turciei, Mustafa Kemal Atatürk (1923 – 1938), nici un politician nu a acceptat sa fie caracterizat drept populist.
Un alt aspect ce merita mentionat este acela ca in literatura de specialitate se face distinctie intre „populisti bine intentionati” si simpli „populisti”, nuanta negativa a termenului fiind asociata celor din urma.
Neopopulismul constituie denumirea data de catre unii autori noilor forme de manifestare a populismului in epoca globalizarii, inregistrate la inceputul anilor '90, indeosebi in tari din America Latina. Ele difera radical de populismul secolului 20 prin faptul ca redefinesc si combina intr-o maniera originala orientarile politice extreme (stanga – dreapta), incorporand noile media ca mijloace ale raspandirii in masa a doctrinei specifice. In statele Americii Latine, aceste mutatii au luat forma unor guvernari centralizate sau autoritare, insotite de retorici populiste si, paradoxal, de economii de piata libere. In anii '90, principalii reprezentanti ai succesului formulei populiste in America Latina au fost presedintele Peru, Alberto Ken'ya Fujimori (1990 – 2000) si presedintele Argentinei, Carlos Saúl Menem (1989 - 1999). Ambii au exercitat doua mandate prezidentiale succesive (realizare unica pe continent).
Pe scena politica a Europei miscarile populiste nationale au aparut la jumatatea anilor '80. Frontul National al lui Jean – Marie Le Pen a obtinut rezultate bune la alegerile locale din 1983. La scurt timp, Partidul Libertatii Austriece al lui Jörg Haider si Alianta Nordului a lui Umberto Bossi au inceput sa inregistreze scoruri electorale tot mai bune in baza unor platforme politice care puneau accent pe lege, ordine si politici anti imigrare. Opunandu-se monedei euro si UE, liderii acestor partide aveau propriile opinii cu privire la europenism. In conceptia lui Le Pen, spre exemplu, menirea Frantei este aceea de a conduce, impreuna cu Germania, destinele Europei. Umberto Bossi dorea o “Europa a celor 100 de steaguri”, in care nordul Italiei, pe care il numea Padania, trebuia sa fie separat de sudul Peninsulei.
Noul populism nationalist din Europa nu s-a limitat la presedintele Frontului National din Franta (19,2% la alegerile prezidentiale din 2002) sau la Partidul Libertatii Austriece (26,9% la alegerile parlamentare din 1999). La inceputul anilor 2000, populismul de dreapta era in crestere in mai multe tari din Europa, de la Partidul Progresist al lui Carl Ivar Hagen din Norvegia (care totaliza 30% din optiunile electoratului) si Partidul Poporului al Piei Kjaersgaard din Danemarca (12% la alegerile parlamentare din 2001), la Blocul Flamand al lui Frank Vanhecke in Belgia (11,6 % la alegerile parlamentare din 2003), Partidul Poporului al lui Christophe Blocher in Elvetia (23% la alegerile parlamentare din 2002) si Partidul Ofensivei Legii si Ordinii al lui Ronald Barnabas Schill in Germania (19,4% la alegerile pentru Parlamentul din Hamburg in 2001).
De regula, specialistii in psihologie politica asociaza populismul cu esecul democratiei reprezentative. In opinia lui A. Dorna, „estomparea valorilor modernitatii si prabusirea valorilor democratice” sunt principalii factori care au legitimat raspandirea, la o scara tot mai larga, a manipularii si demagogiei – instrumente favorite ale populistilor de pretutindeni si din toate timpurile.
Atitudinea populista, sustine reputatul profesor francez, se dezvolta sub presiunea unei crize generalizate, care permite manipularea cu usurinta a maselor aflate in asteptarea unui „salvator” de catre „o elita care pierde din ce in ce mai mult contactul cu realitatea concreta”. Pierzandu-si increderea in institutii, indivizii accepta mesajele celor care le spun ceea ce vor sa auda.
Criza ideologiilor clasice a dat nastere, in opinia autorilor preocupati de studiul fenomenului, unei „ideologii de substitutie” ce satisface interesele unor grupuri sociale din cele mai diverse, care, pe fondul instabilitatii si lipsei de credibilitate a sistemului actual de valori morale sau politice, se confrunta cu o criza prelungita de identitate.
Prezenta tot mai frecventa a acestei ideologii false sau pseudo-ideologii poate fi explicata prin faptul ca ofera raspunsuri simple, pe intelesul celor multi, la problemele din ce in ce mai complexe ale lumii contemporane. IN REALITATE, IMBRATISAREA UNEI ASTFEL DE SOLUTII CONSTITUIE O SIMPLA AMAGIRE. Constituind o alternativa atractiva in urma cu doua decenii, la inceputurile industrializarii si democratiei reprezentative, ideologiile populiste sunt depasite.

Nota: Acest paragraf e preluat din notele cursului de psihologie politica predat la o facultate de profil. Acest material l-am publicat pentru cei ce pretind ca nu s-au lasat manipulati in ultimii 3 ani. V-am dovedit negru pe alb ca ati fost manipulati ca la carte.
Vreau sa sublniez inca o data (poate nu ati citit cu atentie paragraful respectiv?): populistii intra in sistem, il preiau si il folosesc IN INTERES PROPRIU. Asa ca "baietii destepti", "grupurile de interese" si "oligarhii" din tara asta sunt cautati exact unde nu trebuie, iar dosarele penale se intocmesc tot cu adresa gresita. Absolut totul se intampla in functie de INTERESUL PROPRIU al populistului Traian Basescu.